Pe la 17-18 ani, am terminat Școala de Arte din Târgoviște, secția orgă, la prof. Stelian Apostol. Au fost 3 ani în care am învățat să citesc notele muzicale, ce înseamnă un acord, tempo, care este diferența între o horă și o sârbă, iar pe lângă multe alte cunoștințe, mi-am format o flexibilitate foarte bună la degete.
Dă play:
Multumesc Adrianei Șandru pentru inspirația de a adăuga muzică în postările mele. Te ajută să simți.
Școala de Arte nu se compară cu școala sau liceul de muzică, unde studiezi pe bune teoria și istoria muzicii. Școala de Arte este pentru pasionații de muzică, ce vor să învețe să cânte la un instrument sau din voce, depinde de cursul ales.
Pentru mine, perioada aceasta a însemnat foarte mult, deoarece, pe baza cunoștințelor dobândite în școală și pe studiul de acasă, am trecut la nivelul următor, la pian. Sunt o fire romantică și visătoare, iar pianul reprezintă instrumentul prin care îmi transpun sentimentele în muzică. Nu fac altceva decât să mă joc, călătoresc pe notele muzicale, pe clapele pianului. Fiecare cântec pe care îl improvizez(ca să nu spun compun) vine din interiorul meu, și, de cele mai multe ori, melodia rezultată rămâne agățată de sentimentul care o inspiră. Sau invers.
Dar nu mereu...
Tata a vrut să cânt la nunți, dar nu se supără că nu am ales să fac asta. Dorința lui a fost să realizez ceva cu talentul meu și mereu îi face plăcere să mă asculte, orice aș cânta. Cel mai important este faptul că muzica mea bucură oameni, și asta înseamnă totul. Dacă reușesc să ating un singur suflet prin ceea ce cânt, pentru mine este o mare realizare.
Mă pasionează gamele minore, în special cele construite pe clapele negre (Do# minor, Fa# minor, etc), iar împletirea lor cu cele majore sună atât de frumos, echilibrat. Observ la mine că am tendința de a începe un cântec în minor, prin sunete care exprimă tristețe, poate dezamăgire, însă nu furie sau violență, și ajung să îl termin în major, plin de optimism, de bucurie, cu note muzicale zâmbitoare. Poate fac asta deoarece îmi doresc să cred că putem trece peste orice tristețe, peste orice dezamăgire, putem depăși durerile vieții, în așa fel încât să ajungem să zâmbim din nou, să fim din nou bucuroși, să râdem...Pentru că la sfârșitul vieții ne vom aduce aminte de momentele în care am fost fericiți.
Cred că mereu am simțit, în sinea mea, acest echilibru, pe care îl transpun în tot ceea ce mă pasionează. Un fel de ying-yang, exprimat în muzică, fotografie, viața mea de zi cu zi. Însă de multe ori mă pierd și uit tot, ca apoi să mi se reamintească prin numeroasele revelații pe care le primesc zilnic. Și zâmbesc din nou :)
Mai povestim...
Dacă dorești, poți asculta mai jos două cântece compuse de mine. În prima piesă vei putea observa echilibrul despre care vorbesc, trecerea de la minor la major, de la sentimente de tristețe, la speranță.
Dar să nu crezi că sunt tot timpul trist. Mai și visez. Așa că într-o zi, jucându-mă la pian, mi-a sunat o linie melodică la fel ca un vis. I-am spus Visare ("Dreaming"). Sper să îți placă și să te facă să plutești, măcar pentru câteva minute.
Tu ce pasiuni ai? Spune-mi despre tine.
Îți mulțumesc că ai trecut pe aici. Viață frumoasă îți doresc!
Pe curând.
